Loredana Purcariu
Iacob Vlăduţ-Severian
Abstract
During the long evolution of humanity, technological revolutions have made it possible for human knowledge in existence today, holder of the skills captured by a continuous accumulation of knowledge. Along with information and technical progress, human intelligence, in XXI Century economy become new factors of production, land, labor and capital gaining second role.

Keywords-technological revolution, scientific progress, factors of production, a new factor, information, knowledge

Introducere

Definiţi ca fiind ”ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului său predominant„ (Stanciu, 2002) factorii de producţie reprezintă resursele materiale şi energetice, resursele financiare, resursele de muncă, resursele organizatorice, resursele tehnico-stiinţifice şi tehnologice, resursele de timp şi spaţiu, respectiv forma economică pe care o îmbracă input-urile .

Progersul tehnic motorul noii economii

În general, progresul ştiinţific şi tehnic este forţa motrice principală a progresului social. Schimbările revoluţionare în domeniul ştiinţelor, cu precădere revoluţiile ştiinţifice au determinat schimbări relevante în domeniul tehnologiei, respectiv revoluţiile tehnice , care, la rândul lor, au determinat obiectiv schimbări radicale în relaţiile administrative ale societăţii şi mediului social (economie, politică, drept, cultură intelectuală)(Kiriukhov, 2010).
Pe scara istoriei progresul tehnic a fost foarte lent. El s-a manifestat la intervale de timp foarte mari și a avut o larga raspandire, de exemplu, revoluţia Neolitică , prima revoluţie agricolă -tranziţia de la vânătoare şi colectare la agricultură- a continuat să se propage și în Evul Mediu, datele arheologice indicând faptul că diverse forme de domesticire de plante şi animale au apărut independent, în şase locaţii separate, acum 10.000-7000 ani în sud-vestul şi sudul Asiei, nordul şi centrul Africii şi America Centrală ( Gupta, 2010).
Ttransformarile generate de tehnologii au creat controverse ideologice pe tema apariției de noi locuri de muncă sau, dimpotrivă, a creșterii şomajului. Atfel, David Ricardo a recunoscut că progresul tehnic poate distruge locuri de muncă. Opinii similare au avut Karl Marx și alti gânditori din domeniul economic și nu numai.
În dezvoltatea noii economii (Suciu, 2002), progresul tehnic, încheagă realizarile întreprinderilor ce în ansamblu devin mai eficiente, fie prin cresterea volumului producției cu acelasi consum de factori, fie prin reducerea consumului de factori de producție pe unitatea de produs.
Noţiunea de “noua economie” face referințe la modificările activităţilor economice datorate tehnologiilor digitale. Costurile relativ reduse precum și ușurința cu care se poate accesa, prelucra şi stoca informaţia, fac posibilă caracterizarea noii economii ca eră a intensificarii cunoaşterii, invăţării şi inovării, a globalizării şi a dezvoltării durabile.
Totodată prin promovarea progresului se are în vedere:
• înlocuirea unor elemente și perfecționarea altora
• reorganizarea muncii și a producției
• reconversia profesională pentru o parte din populația ocupată
• retehnologizare și recalificări
Se observă că influența progresului tehnic generează pe termen scurt somaj (reducerea numărului de locuri de munca datorita mecanizarii, automatizarii, robotizarii.), iar pe termen lung determina cresterea numărului locurilor de munca fapt demonstrat in tarile dezvoltate.
Analiza unor astfel de aspecte porneşte de la esenţa progresului tehnic ca proces permanent de transformare radicală a dimensiunilor cu care intervin factorii clasici ai creşterii economice, în direcţia accelerării vitezei cu care sunt utilizaţi spaţiul şi timpul în lumea afacerilor(Popescu, Ciucur, Gavrilă, 2008).
Componentă a progresului social, progresul tehnic reprezintă în ultimă instanță „progresul în om”, în mediul lui economic în care el dispune de alocarea factorilor, sub amenințatea riscurillor aparute în situații mai mult sau mai putin controlate.
Prin progresul tehnologic omul a fost în măsură să diversifice şi să-şi lărgească orizonturile şi să atingă din ce în ce mai bine, mai eficient şi mai repede scopurile. Astfel cunoştinţele practice şi know-how-ul (tehnologia) capătă dimensiunea de ”nou factor de producţie” .
Reprezentând, în esenta, cunoaștere aplicabilă în mod curent în activitatea de producție, tehnologia face posibilă creșterea producţiei la niveluri ce nu au fost văzut niciodată înainte.
Resursa informațională ca factor de producție netradițional.

Este nevoie de ani indelungați pentru a realiza și a deține o resursa informațională eficientă. Astfel, organizaţiile informaţionale vor deveni din ce în ce mai importante. Pentru a fi competitive firmele trebuie să-și schimbe, atitudinea faţă de informaţii. Ele trebuie să gândească despre informaţii ca fiind un activ strategic(Kendal, Scot, 1990), un activ care determină și călăuzesc planurile de afaceri. Ca și în trecut, ca și acum sau în viitor, managerii puternicisunt cei care sunt bine informati(Giju, Badea, López, Peña, 2010) care combină corect informaţiile cu oportunităţile potrivite la momentul potrivit, obţinând ceea ce vor atunci când au nevoie.
Tehnologia informaţiei a creat modificări în structura pieţelor, mulţi autori susţinând că informaţiile şi tehnologiiile care le generează pot fi folosite ca instrumente strategice.
Ritmul intensificat al concurenței evidențiază deținerea informaţiilor drept armă de luptă pe câmpul avantajului competitiv. Utilizarea strategică a informaţiilor este susținută de organizaţiile de succes, cele care sunt capabile să-și sincronizeze resursele informaţionale cu strategia lor de afaceri pentru a realiza câştiguri de productivitate și pentru a susţine astfel un avantaj competitiv(Marchand , 2009).
Pentru a deține cele mai bune oportunităţi, o companie ar trebui să adopte strategii pentru avantaje competitive care să maximizeze utilizarea resurselor informaţionale existente deja în firmă pentru:
• a facilita dezvoltarea de produs și a oferi mai mult control asupra costurilor.
• pentru a îmbunătăţi calitatea sau flexibilitatea operaţiunilor şi de producţie;
• pentru eficientizarea marketingului și a sprijini monitorizarea vânzărilor
• pentru sau îmbunătăţirea satisfacţiei clienţilor;
Indiferent de obiectivele de afaceri pe care firma le urmăreşte ”Activele (intangibile) informaţii”(Haralambie, 2009) pot fi utilizate strategic în interiorul unei întreprinderi.
Ca factor de producţie, spre deosebire de oricare dintre ceilalţi factori, informaţia constituie un instrument de cercetare a proceselor care au loc în diferite sisteme, reflectînd legăturile obiective cauză-efect din mediul înconjurător.
Informaţia este o comunicare, un mesaj, care conţine elemente noi – în raport cu ce cunoştea pînă atunci utilizatorul ei — privind caracterizarea unei anumite situaţii, fenomen, fapt, proces economic etc., în scopul declanşării acţiunii.
Totodată, informaţiile nu trebuie să reprezinte un scop în sine, ci o bază pentru fundamentarea deciziilor (Dinte,Trifoi, 2009), trebuind să posede o serie de însuşiri esenţiale, şi anume :
• să aibă un caracter obiectiv;
• să fie explicită, clară, accesibilă şi prezentată într-un mod adecvat; să fie veridică, să reflecte realitatea şi să conţină elemente de cunoaştere care să permită formarea unei imagini exacte asupra procesului sau fenomenului;
• să fie actuală şi operativă, transmisă, recepţionată şi analizată la timp
Caracteristici importante ale informaţiilor au fost subliniate încă din secolul trecut de către o serie de autori, acestia suținând că informaţia este expandabilă, compresibilă, substituibilă, transportabilă-transferabilă, difuză, şi partajabilă (Harlan, 1982).
Expandabilitatea informaţiei presupune extinderea ei odată cu utilizarea. Dacă informaţiile se extind prin utilizare, ele nu trebuie privite ca fiind o intrare rară.
Compresibilitatea. Pentru o manipulare mai ușoară este necesară și posibilă concentrarea, integrarea, sau rezumarea unei mari cantităţi de informaţii – compresia informaţiilor produce o creștere în cunoaştere şi înţelepciune
Substituibilitatea induce ideea că informaţiile pot fi înlocuitori de succes pentru teren, munca, capital, capacitatea de gestionare antreprenorial etc.
Informaţia este transportabilă-transferabilă. Folosind tehnologia de telecomunicaţii, informaţiile pot fi transportate cu mare viteză.
Informația se poate scurge. Această caracteristică aduce în prim plan pretabilitatea informației la difuzie, si, implicit, pune în discuție confidențialitatea, drepturile de autor etc.
Partajarea are ca înțeles perenitatea înformației. Stocul de informație nu se diminuează chiar dacă aceasta este împărtașită și altei părți ea nu se pierde.
Este important ca informaţia să fie recunoscută ca un factor de producţie, împreună cu pământul, munca, capital, cu managementul şi capacitatea antreprenorială.

Concluzii

Informatia și progresul tehnic reprezentâ principalele forțe ale economii bazate pe cunoaștere. Inteligenţa şi creativitatea umană, bunurile intangibile precum cunoştinţele şi managementul informaţiei şi cunoaşterii devin factori de producție importanți in noua economie.
Față de economia clasica, noii factori de producție în economia cunoașterii sunt abordați în funcție de o serie de diferențe. Astfel, informațiile și cunoașterea cresc pe măsură ce sunt multiplicate (in timp ce resursele clasice se consuma prin folosire), iar competențele lucrătorilor devin o componentă-cheie a valorii.
Totodată comunicarea este considerată, din ce în ce mai mult, o necesitate fundamentala a fluxurilor de cunoastere, iar produsele și serviciile care conțin mai multa cunoaștere conferă avantaj competitiv.

Bibliografie
1. Dinte Constantin Ion-Trifoi Gigi, Informaţia şi rolul acesteia în managementul financiar al întreprinderii, www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820062/24.pdf
2. Gupta Anil K. „Origin of agriculture and domestication of plants and animals linked to early Holocene climate amelioration”, Current Science, Vol. 87, No. 1, 19 October 2010, www.economypoint.org/t/technical-progress.html
3. Giju Ciprian, Badea Leonardo, López Ruiz, Peña Domingo , Managementul cunoaşterii – resursa cheie în noua economie, Economie teoretică şi aplicată Volumul XVII (2010), No. 6(547), pp. 17-26 http://store.ectap.ro /articole/473_ro.pdf
4. Haralambie Alin, Economia cunoaşterii- o provocare pentru România, Analele Universităţii “ Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 1/2009
5. Harlan Cleveland, „Information as a Resource,” The Futurist, Vol. 16, December 1982, pp.34-39
6. Kendal Walter, Scot Richard, Information As a Factor of Production, Journal of Information Technology Management, volume I, number 2, 1990
7. KiriukhovEduard, Scientific and technical progress and World Revolution, International Center of Fundamental research of innovative society development (ICFRISD), Kiriukhov E.P., 2010-2011.www. worldstrategy.ru / content /eng/content/articles/article005
8. Marchand Donald A., Managing information, people and it to improve business performance, 2010
9. Popescu Constantin, Ciucur Dumitru, Gavrila Ilie, Gheorghe H. Popescu, Teorie economica generala. Vol. I. Microeconomie /Editia a doua, ed.ASE, București, 2008
10. Stanciu Marieta, Economie politica si politici economice, 2005www. romaniaeuropa.com /economie politică si politici economice marieta stanciu. php
11. Suciu Marta Christina, Economics. Part I: new economics & knowledge based society, Editura ASE, Bucuresti, 2002, p.37


TURISMUL DE AVENTURĂ ȘI NOILE TEHNOLOGII

Magdei Alina

Iacob Vlăduţ-Severian

Rezumat

Aventura este o atitudine pe care trebuie s-o adopți faţă de necunoscut pentru a-ți descoperi astfel potenţialul unic. Călătoria, în sensul de peripeţie, aventură a căpătat în timp semnificația turismului de aventură devenind o formă de cunoaştere potențată de noile tehnologii.

Cuvinte cheie: noii tehnologii, turism de aventură, cunonaștere, aventura

Abstract

Adventure is an attitude that must be adopted against the unknown to find your unique potential as. The journey, in the sense of mishap, adventure tourism has gained in significance for the adventure becomes a form of knowledge enhanced by new technologies

Keywords: new technologies, adventure tourism, knowleged, adventure

Introducere

Dorința de a cunoaște, de a fi recunoscut a dat posibilitate omului să exploreze, să experimenteze, să-și lărgească continuu limitele universului intern și extern. Temerarii cunoașterii  au fost puși în situații deosebite, neașteptate, aventuroase, nu de puține ori căzând victime proprii lor idealuri și acțiuni.

Împlicând atragerea și utilizarea unui impresionant volum de resurse, în condițiile în care rezultatele pot sau nu fi prefigurate, urmărind uneori obiective de-a dreptul incredibile, dar alimentate de mituri ori de mistere neelucidate, o mulțime de expediții închinate cunoașterii, cu precădere geografice, au angrenat de-a lungul timpului persoane ale căror nume sunt astăzi sonore în lumea întreagă. Deplasările, chiar dacă nu erau destinate în exclusivitate unor activități de cercetare, au dat naștere unui turism considerat de aventură. Cu toate că acțiuniunile de acest gen comportă diverse riscuri, tot mai mulți indivizi, fascinați de impresiile de călatorii, de situațiile aventuroase ori de pitorescul unor locații descrise sau fotografiate, caută să-și satisfacă nevoia de aventură.

Avântul tehnologiilor moderne, ca dealtfel a întregii activități de cercetare, a permis difuzarea cunoașterii în diverse medii ale populației, cu precădere după apariția Internetului. Totodată, aventura capătă noi valențe valorificând nevoia de adrenalină a individului. Astfel, o serie de activități (alpinism, aviația sportivă, parapanta, motocrosul, offroad-ul, diverse sporturi nautice, altele) apar ca o oportunități de a face turism de aventura (Nistoreanu, 2005, p.44).

Aventură și turism

După unele surse, ”aventura este o actiune riscantă, nechibzuită, primejdioasă și foarte indrazneata[1]”. Uneori reprezinta o interprindere dubioasă, necinstită. De asemenea, aventura poate desemna lupta între viață și moarte, ceea ce presupune inițiativă, curaj, sacrificiu, responsabilitate și să fii tot timpul pregătit pentru a-ți lua toate măsurile de precauție spre a nu fi surprins de un lucru neplăcut.

De cele mai multe ori însă, aventura este asociată călătoriei în care poți descoperi lucruri noi. Tocmai  de aceea călătoriile au făcut ca lumea să fie atât de mare, să ştim unii de existenţa altora, să se descopere continente, popoare, astre. Când pleci într-o călătorie te cunoşti mai bine pe tine, pentru că eşti dispus la maximă receptivitate pentru că ai în jur oameni necunoscuţi, locuri noi şi începi să analizezi şi să observi totul pentru a învăţa şi a te proteja. Astfel călătoria devine o formă de cunoaştere, de complicitate, de transparenţă (Muntean, 2009). Este o metodă a refacere a eului, de impăcare şi reconstituire, de învăţare, de acumulare. Mulțimi de lecţii pot fi concentrate într-o călătorie pentru că  ”potenţialul didactic al unei călătorii e extrem de vast, emoţional, cerebral, moral înainte de toate”(Comănescu, 2008).

O altfel de abordare evidențiază că ”aventura nu înseamnă să fii atârnat de o frânghie pe un munte. Aventura este o atitudine pe care trebuie s-o aplici obstacolelor cotidiene ale vieţii: întâmpinând noile provocări, înhăţând noile oportunităţi, testându-ţi resursele faţă de necunoscut descoperindu-ţi astfel potenţialul tău unic. (Amatt, 2011)

Fig. nr.1 Continutul filozofiei atitudinii în aventură

Sursa: prelucrare proprie după Amatt John, Challenge Change as a Great Adventure, Gama News Journal, 2011 http://adventure-speakers.com/pdf/ccga.pdf

Teoria şi practica din sfera călătoriilor conturează noțiunea de turism și conferă specializarea acestuia. Călătoria (în sensul de peripeţie, aventură) a căpătat în timp semnificația turismului de aventură, reprezentând astăzi „o nouă frontieră (Oltean, 2010) fiind născută din curiozitate dar şi din nevoia umană de a explora necunoscutul.

Aventura extremă, cunoscută prin practicarea turismului de aventură dură cere practicanților putere și îndemânare și consum de energie ridicat pentru a răspunde provocărilor alpinismului (cățărare pe blocuri gheaţă şi stâncă, canioane sau chei), sporturilor pe apă (plută, caiac, rafting, hydroglisor, surffing) sau pe zăpadă (schi, snowboard, snowmobil, sănii cu câini) celor aeriene (parapantă, parașutism, planorism).

Turismul de aventură dură este riscant şi interesează un număr relativ mic de turişti, celor mai mulți dintre acestia fiindu-le mult mai accesibil turismul de aventură uşoară: mersul pe jos, drumeţia, plimbarea cu bicicleta, mersul cu pluta, canoe şi caiac, cu barca pe lacuri, înotul, călăritul, schi fond, schi şi schi pe placă, pe pârtii uşoare sau moderate.

Având posibilitatea de a se focaliza pe un singur sport, turismul de aventură uşoară poate include activităţi sportive diverse fiind accesibil persoanelor de toate vârstele.

Profilul consumatorului de turism de aventură este oarecum apropiat de cel al  celui interesate de mediu și ecoturism. In general, aceste persoane manifestă respect pentru natură şi sunt interesate să înveţe unele lucruri despre locurile pe care le vizitează.

Fig.nr. 2 Procesul angajarii în aventură

Întrucât fiecare țară are de oferit diferite atractii specifice, turismul de aventura tinde să se globalizeze cu atât mai mult cu cât mulți turisti manifestă o înclinație din ce in ce mai mare spre aceasta forma de turism.

Faptul că aventura turistică este conturată de o serie de caracteristici (vezi figura 2), ne permitem să susținem punctul de vedere al analiștilor eoconomici, evidențiind independența acestor trasături, sau, în unele cazuri, suprapunerea lor, cu intenția de a asigura elementele necesare  descrierii unei experiențe drept aventură. ”Oricare dintre aceste calități, dacă sunt experimentate individual, nu formează produsul de aventură, dar dacă sunt toate prezente, aventura turistică, este posibilă ”(Beard, 2003).

Tipuri de turismul de aventura in România

Având un bogat potential turistic, Romania, are o ofertă generoasă de propuneri turistice de interes general sau tematice. Turismul inseamna pentru romani ”evadarea”  în natură, acolo unde se pot face drumeții și practica atat sporturi de vara (alpinism, ciclism, mountain-biking), cat si sporturi de iarna (schi, snowboard), precum și sporturi nautice (surfing, schi nautic si scufundari, caiakyng pe râuri si lacuri).

Piața turismului de aventură are un trend ascendent în România, zone cu un pitoresc deosebit având șanse mari de a fi atrase în circuitul internațional al acestor activități:

Alpinism. Muntii Bucegi reprezinta cel mai important masiv din Romania pentru practicarea alpinismului, cuprinzand cele mai numeroase, lungi si dificile trasee alpine (Costila, Caraiman si Jepii Mici, Muntii Morarul si Bucsoiul, etc). De asemenea în Cheile Bicazului.

Parapanta. Prin spectacolul oferit de peisajele inconjuratoare, dar mai ales datorită curenților de aer purenici, peste 30 de locații din țară sunt pretabile dezvoltării acestui sport[2] (Muntii Bucegi, Muntii Hașmaș cu Cheile Bicazului, Muntii Apuseni, dar și Vatra Dornei, etc).

Bungee-Jumping. Sport extrem, proba de curaj, prin care se sfidează gravitația, se spune ca a aparut pentru prima oara in Noua Zeelanda. In Romania in Cheile Rasnoavei (langa Brasov) exista una din cele mai inalte instalatii de bungee din Europa. Pe cabluri suspendate in peretii stancosi, la 160 de metri inaltime, doritorii se pot arunca in gol[3], atarnati de o coarda elastica.

Rafting & Canioning. Coborari cu barca pneumatica pe rauri repezi de munte (Valea Muresului si Valea Oltului, Nera (vest) sau Bistrita (est), Jiu).

Traseele au grade diferite de dificultate si lungime bună, putand fi parcurse intr-o singura zi (Valea Dambovitei) sau in mai multe zile (Olt sau Mures). Raul Bistrita este considerat unul dintre cele mai bune rauri repezi de munte pentru practicarea river raftingului, intrucat are grade de dificultate care permit efectuarea acestui sport atat pentru agrement turistic pentru incepatori, cat si pentru profesionisti.             Excursii pe munte (Ture). Muntii din zona sunt plini de salbaticie si de locuri frumoase în acelasi timp, premise excelente pentru organizarea unor ture complexe tip Eco Challenge de mai multe zile. Acest gen de activitate este din ce in ce mai apreciat atat de pasionatii de aventura cat si de catre firmele de Team Building. Acestea urmaresc modul in care un grup se descurca cu rezerve limitate in anumite conditii, cum comunica membrii grupului pentru asigurarea supravietuirii, avand ca tel final dezvoltarea coeziunii grupului.

ATV și Quad. Vehicule mici, de teren pentru 1-2 persoane, cu 4-6 roti sau cu senile. Se pot urca pante foarte abrupte si parcurge portiuni de teren deosebit de accidentate. ATV-ul reprezinta una dintre cele mai placute modalităti de a cunoaste o zona. Orice munte care are un platou este o destinatie pentru ATV. Existe trasee deosebite în Muntii Caliman, Rarau-Giumalau sau Suhard. Cel care inchiriaza ATV-uri pune la dispozitie si un

Off Road. O categorie aparte a întrecerilor cu mașini de teren. Cum muntii din zona sunt foarte salbatici şi plini de asa ceva, se pot construi o multime de trasee. (Gura Humorului si Sucevita, Muntii Bistritei, Călimani).

Influențele tehnologiilor asupra turismului de aventura

Este evident faptul că tehnologiile moderne au exercitat influențe asupra evoluției tututror sectoarelor economice, ba chiar sunt voci care sustin că turismul se află pe unul dintre primele locuri ca beneficiar al ultimelor descoperiri și inovații din sfera tehnologiei informațiilor.

Istoria dezvoltării explozive a turismului începe odată cu aparitia Sistemului Global de Distribuție, moment în care s-a impulsionat mobilitatea populației. Fără îndoială, acest sistem nu exista fară dezvoltarea industriei aeronatice și fără transporturile de persoane și echipamente efectuate cu aparatele de zbor. Evoluția turismului este legată de continuua creștere a nivelului tehnologic din domeniul transportului feroviar si cel maritim, de investițiile făcute în infrastructura de transport. In felul acesta distanțele dintre diverse destinații turistice s-au comprimat ca timp de parcurgere. Pe lângă aceste clasice condiții care stau la baza dezvoltării turismului, s-a conturat și altele, pe de o parte derivate din timpul disponibil, iar pe de altă parte cele apărute ca urmare a acceptării plății unui anume grad de confort.

Sub presiunea dorințelor de a testa noi limite teritoriale și personale, individul doritor de aventură s-a trezit copleșit de o sumedenie de informații la care a avut acces odată cu dezvoltarea comunicațiilor, mai precis odată cu ”invenția invențiilor”; internetul.

Aventura conține suspans si neprevazut si implică o nevoie ridicată de securitate. Stiința și tehnica a făcut posibilă redefinirea modalităților prin care această nevoie se satisface. Astfel, prin dezvoltarea cartografierii, a crescut gradul de corectitudine a hărților. Prin posibilitatea de multiplicare rapidă a acestora s-a lărgit viziunea asupra locațiilor pentru care s-au stabilit obiective de îndeplinit. Localizarea precisă cu ajutorul GPS-urilor înlatură incertitudinea ”rătăcirii”. Mai mult decât atât, mașinile, mari și mici, vasele de croazieră, ambarcțiunile mici au fost dotate cu stații de emisie recepție și alte echipamente de protecțe Telefonia mobilă, răspândită pe intrega planetă în câțiva zeci de ani numai, a permis atingerea unei noi dimensiuni a transferului de informații. La această oră micuțele și cochetele noastre telefoane reușesc să înmagazineze cunoștințe inimaginabile cu câteva decenii în urmă. Captarea imaginilor în format digital, cu rezoluții încredibile este de asemenea posibilă grație dezvoltării tehnologiei. Gradul avansat de prelucrare al materialeor prime a redus considerabil volumul echipamentului dar a și crescut fiabilitatea lui. Grație tehnologiei însăși aventura capătă altă nuanță, se diversifică, se îmbunatățește prin apariția unor noi modalități de stimulare a adrenalinei.

Si lista binefacerilor tehnologiei poate continua. Există însă și reversul medaliei. Toate aceste minuni au și partea lor întunecată, nocivă, care trebuie diminuată prin eforturi individuale și colective și prin perseverență. Și vom aminti aici că turistul pornit în aventura sa, mai mult sau mai puțin inițiatică, poate sa fie victima propriilor jucării tehnologice cu care se dotează, dacă nu cunoaște indeajuns de bine punctul de la care acestea pot sa-i facă rău. Am putea aduce in discutie diversele componente care pot rani fizic, care au in compozitie elemente chimice care in conditii de pastrare impropri pot provoca leziuni.

De asemenea consemnăm faptul că aceleași tehnologii pot incăpea pe mâna unor indivizi certati cu legea și cu demnitatea umană și că prin acțiuni nesăbuite aceștia pot provoca pagube deosebite socității în ansamblul ei cât si individului ca entitate biologică.

Concluzii

Ca primă concluzie, dorim să reconsiderăm conținutul noțiunii de turism de aventură, în sensul că viziunea clasică a acestuia s-a denaturat. Desi nu a fost nicidată o egalitate între temenul călătorie de aventură și turismul de aventură, de cele mai multe ori se creează o oarecare confuzie.

Aventura nu mai îmbracă haina epocii de aur a descoperirilor, ci vine să implinescă o nevoie provenită dintr-un soi de teribilism amestecat cu nevoia de cunoaștere, recunoastere și autorealizare, și, uneori înseamnă chiar ultimul zar jucat de individul aventrurier în viață.   Totuși aventura trebuie să fie privită ca o atitudine ce combină o multime caracteristici ce dau forță omului și care pot să-l ridice la un nivel superior de percepție a realităților vieții și Sinelui.

Turismul de aventură poate în felul acesta să dea o altă anvergură cunoașterii, practicantul, turistul, fiind pus in ipostaza de-ași manageria propria condiție existențială ajutat de informație și evident de tehnologie. Fiind cu precădere apanjul curajului, a îndemânarii și a forței, turismul de aventură are mai multe forme de manifestare ce diferă în funcție de suma înzestrărilor, și a potențialului locurilor în care se dorește practicarea lui.

In tara noastră această formă de turism este încă la inceputul existenței sale. Persoanele doritoare de senzații tari sunt relativ puține, dar conform estimarilor vehiculate de cunoscători, acestea vor înregistra o multiplicare în volum si se vor diversifica în structura.

Pornind de la potențialul său, România, prin cele două componente esențiale – naturală și antropică, dispune de posibilități pentru dezvoltarea turismului de aventură, oferind o gamă largă de propuneri turistice în acest sens.

Pentru dezvoltarea turismului de aventură în România un rol deosebit de important revine antreprenorilor.

Bibliografie:

  1. Comănescu Radu, Călătoria ca metodă de cunoaştere şi definire a Sinelui, http://www.poezie.ro/index. php/ article /235767
  2. Amatt John, Challenge Change as a Great Adventure, Gama News Journal, http://adventure-speakers.com/pdf/ccga.pdf
  3. Muntean Camelia, Călătoria şi cunoaşterea in Cuvant inainte pe 6 Noiembrie 2009
  4. Nistoreanu, P. EcoturismulElement al dezvoltării durabile a comunității locale rurale românești, 2005Amfiteatrul Economic, nr. 18.
  5. Oltean Flavia, Rozalia Manuela Gabor, Turismul de aventură-oportunitate de afaceri pentru antreprenori,  în Studia Universitatis Petru Maior, Series Oeconomica, Fasciculus 1, 2010
  6. Swarbrooke J., Beard C., Leckie S., Pomfret C., Adventure Tourism-the new frontier, Burlington MA: Elsevier Science, Linacre House, 2003, SUA
  7. Dictionarul Explicativ al Limbii Române

[1] Dictionarul Explicativ al Limbii Române,

[2] Pentru practicarea parapantei in Romania, din punct de vedere legal, este necesara detinerea unei licente de pilot de aeronave ultrausoare nemotorizate clasa parapanta, in termen de valabilitate. In cazul in care se utilizeaza echipament propriu, acesta trebuie sa detina un Certificat de Identificare si un document eliberat de catre Aeroclubul Romaniei.

[3] Sariturile se fac, evident, in conditii de maxima securitate: in cazul ruperii jambierelor speciale, cu chingi si catarame autoblocante, de care este fixata coarda, asigurarea este preluata de un al doilea sistem format din ham si vesta, legate intre ele cu o coarda.


Sistemul informaţional. Managementul documentelor.

Vlăduţ-Severian Iacob

Abstract

Productivity growing, as well as reducing of operational costs in a company can be achieved by adopting a document management solutions. Such application will allow management and t structured and efficient transmission of information within the organization.

Keywords: Sistem informational, document electronic, mangementul documentelor

Sistemul informaţional

Până ce apar şi se fixează elemente ce asigură o buna circulaţie a informaţiei, oricare dintre procesele unei organizaţii, firme, întreprinderi pot fi afectate în mod efectiv de către Top management, în virtutea autorităţii deţinute, prin decizii administrative, pentru ca persoanele ce sunt angrenate în activitatea respectivei entităţi să-şi însuşească viziunea organizaţională, aceea de a respecta şi îmbunătăţi modul în care se realizează comunicarea, de a asigura finalitatea comună.

Circulaţia informaţiei din momentul producerii unui fenomen într-un proces şi până când pe baza cunoaşterii lui, se declanşează un nou eveniment precum şi cu precizarea conţinutului informaţiei, destinaţiei, locului stocării, alcătuiesc sistemul informaţional ce poate fi considerat ca una din principalele componente ale conducerii în timp real al unei afaceri, întreprinderi.

Noţiunea de sistem informaţional este strâns legată de abordarea sistemică a organizaţiei, acesta fiind considerat ca un proces complex, integrat[1] în care sunt introduse date ce sunt transformate pentru obţinerea informaţiilor. Input-urile reprezintă datele care prin numeroase manipulari si analize sunt transformate (procesate) în informaţii. Output-uirile sunt reprezentate de rapoarte, documente si alte rezultate ale sistemului ce furnizeaza informatiile necesare pentru adoptarea deciziilor.

În componenţa[2] sistemului informational intră: resursele informaţionale, circuitele şi fluxurile informaţionale, procedurile si mijloacele de tratare a informaţiilor.

Ansamblul sistemic al informaţiilor generate, obţinute, disponibile şi refolosibile în întreprindere reprezintă resursele informaţionale. Calitatea resurselor condiţionează conţinutul şi eficienţa de ansamblu a firmei.

Fluxul informaţional reprezintă totalitatea informaţiilor transmise şi procesate într-un interval de timp determinat, de la o sursă de informaţii la un receptor printr-o mulţime de canale informaţionale, iar traiectoria pe care o parcurge informaţia se numeşte circuit informaţional.

Adaptarea informaţiilor potrivit nevoilor manageriale se realizează cu ajutorul mijloacelor de tratare a resursei informaţionale ce se constituie într-un ansamblu unitar al mijloacelor de culegere a datelor, înregistrare, transmitere şi prelucrare ale acesteia.

Un sistem informaţional cuprinde mai multe fluxuri informaţionale, precum şi o mulţime de conexiuni ce se stabilesc între componente sale.

Resurse informaţionale electronice

Dacă avem în vedere mediul dinamic şi complex în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea şi instituţiile publice, se impune să precizăm că deţinerea de cunoştinţe cu privire la piaţă (dinamică, dimensiuni, structura etc.), la competiţie (cota de piaţă, segmente ocupate de cumpărători, preţuri practicate, structura ofertei, servicii oferite etc.), la sursele de aprovizionare (localizare, condiţii de livrare, preturi), cu privire la consumatori (segmente vizate, comportamente specifice, putere de cumpărare etc.), nu înseamnă altceva decât necesitatea de a concepe şi utiliza un sistem informaţional în care toate informaţiile  prelucrate, stocate şi transmise electronic să fie utile în procesul managerial pentru luarea deciziilor.

Astfel resursele informaţionale electronice permit pe de o parte cunoaşterea situaţiei trecute, precum şi a celei existente, iar pe de alta parte, anticipări ale evoluţiei viitoare, contribuind astfel la elaborarea şi îndeplinirea obiectivelor firmei, oferind chiar posibilitatea adoptării de strategii active care să vizeze influenţarea mediului în sensul dorit.

Literatura de specialitate menţionează ca pentru întreprinderea comercială, resursele informaţionale electronice  capătă un rol strategic[3], permiţând raţionalizarea tuturor proceselor, în condiţiile în care este evident mai avantajos, mai ieftin să mişti informaţia decât marfa.

De remarcat ca în întreprinderea comercială, pot deveni resurse informaţionale electronice numai informaţiile depozitate pe diferiţi suporţi materiali (hârtie, benzi magnetice, dischete etc.).

Documentul scris

Important instrument de comunicare între departamentele instituţiei publice sau a firmei, între punctele de lucru şi în relaţiile cu terţii, documentul face dovada, certitudinea şi măsura adecvată a faptelor realizând:

  • cunoaşterea fenomenelor şi proceselor  economice, financiare, juridice şi  administrative;
  • măsurarea adecvată a dimensiunii angajamentelor evaluabile în bani;
  • justificarea în mod unitar a caracteristicilor de structura ce dau sens si semnificatie pentru comparaţii în timp şi spaţiu;
  • fundamentarea oportunităţilor de analiza şi control a activitatii, masura riscurilor.

Existenţa, mişcarea, transformarea şi rezultatele administrării adecvate a resurselor, presupune efectuarea de situaţii şi evidenţe prin intemediul documentelor, actelor justificative, register etc. In acest fel documentul capătă o importaţă deosebită sintetiztă prin insăşi funcţiile sale : consemnare; justificare; verificare si control; de integritate, completitudine si tratare sistemica; evaluare, calcul al costurilor ; asistare a deciziilor; de realizare a politicilor; de certificare şi publicare a informaţiilor; de proba; de comunicaţie a informaţiilor; de clasare şi arhivare istorica.

Îndeplinirea corectă a funcţiilor documentelor este condiţionată de calitatea practicilor de utilizare adecvată a documentelor, de operativitatea întocmirii lor şi de viteza cu care informaţia circulă între producator şi utilizatorul final.

Documentele, fie că sunt de provenienţă internă, fie externă, intră în circuitul informaţional al entitaţii publice sau economice şi implică o atentă monitorizare şi un riguros controlul astfel încât să permită luarea deciziilor la nivel de conducere şi la nivel de departament cu rapiditate.

Transformarea unui document în document electronic se realizeaza printr-o operatie de digitalizare, de codificare electronica adocumentului ca întreg si a tuturor elementelor sale.

Documentul electronic

Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronică, se desemnează prin noţiunea de document în forma electronică „o colectie de date în forma electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.

Înscrisul electronic este o realitate socială de necontestat, dar pentru a deveni şi o realitate juridică el trebuie să posede aceleaşi însuşiri care sunt specifice şi documentelor scrise. Astfel documentul electronic trebuie să ateste în cuprinsul său acte şi fapte relevante juridic, iar redarea lor trebuie să fie făcută într-o formă inteligibilă.

Însuşirea cea mai importantă rămâne totuşi constituirea documentului electronic ca probă în justiţie unde ştim că de cele mai multe ori părţile nu au interes să discute despre conţinutul înscrisului, ci despre condiţiile de validitate ale acestuia, cum ar fi: autentificare, semnătură, dată, competenţa funcţionarului care a întocmit actul etc;

Documentul în format electronic căruia i s-a încorporat, ataşat sau asociat o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui mecanism securizat de creare a semnăturii este asimilat, în ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată

Managementul documentelor

Managementul Documentelor presupune existenta unei aplicaţii informatice care permite circulaţia (pentru informari, aprobari sau modificari), arhivarea si regasirea documentelor aflate in orice format electronic (inclusiv documente clasice convertite in format electronic), cu facilitaji de conectare la alte sisteme informatice sau dispozitive electronice (fax, scanare etc).

Arhivarea documentelor, clasice sau electronice, reprezintă o cerinţa in toate firmele şi este realizată în funcţie de specificul activităţii, de fluxul şi volumul documentelor. Ea devine o problemă odată cu extinderea activităţii firmelor, a creşterii numărului de tranzacţii comerciale sau după o perioada de funcţionare

Întrucât arhivarea clasică a documentelor implică existenta unui spaţiu fizic de depozitare, a identificării ulterioare greoaie şi a consumului de timp pentru regăsirea documentelor, se impune acordarea unei atenţii mai mari aplicaţiior electronice cu ajutorul carora stocarea documentelor se poate face pe un server dedicat, fie prin realizarea copiilor de siguranţă pe diferiţi suporţi electronici (CD, DVD) la anumite intervale de timp.

Orice aplicatie de document management trebuie sa aiba in vedere: registratura electronica, Managementul documentelor de uz curent–indexare, versionare, procesare pe flux, control al accesului, mecanisme de regasire, managementul documentelor din arhiva organizatiei – digitizare, indexare, mecanisme de regasire, control al accesului, interval de pastrare.

Concluzii

Pentru a face faţă provocarilor tot mai puternice din partea concurenţei orice participant la viata economica cauta noi solutii in obtinerea informatiilor de orice natura.

Informatia de actualitate este astazi foarte facila datorita evolutiei tehnologiei informaţiei.

Adoptarea unei aplicatii de management al documentelor presupune din partea firmelor un efort considerabil in achizitia de tehnica de calcul şi programe, dar aceste eforturi vor fi justificate de o eficienta sporita.

Bibliografie

Mericiou V., (1998), Management comercial, ed. Economică

Nicolescu O şi I. Verboncu, Management, ed. Economics, 1995

Cotoara, D; Tîrziman, E.(2004),  Aspecte ale comunicarii în domeniul socio-uman. Ed. Universitatii din Bucuresti, 2004.

www.marketwatch.ro/articol/565

www.info-man.ase.ro


[1] O. Nicolescu şi I. Verboncu ,Management, ed. Economics, 1995, pag 170

[2] V. Mericiou, Management comercial, ed. Economică, 1998 pag. 167

[3] O. Nicolescu şi I. Verboncu – op.cit., p.172-174,


Abstract

One of the most special creations of the Cucuteni culture was the painted pottery. With its slender shapes and decorative motifs, the Cucuteni ceramics represents the apogee of the European prehistoric pottery, being often compared with the creations of other historical ages.

Civilizaţiile preistorice nu erau demarcate de graniţe aşa cum sunt cele ce împart acum lumea în ţări distincte. Nenumărate atestări arheologice confirmă că pentru continentul european traseul Dunării nu a fost o graniţă, ci o punte de legătură între teritorii locuite de aceleaşi populaţii, purtătoare ale unor civilizaţii comune, care din negura timpului s-au influenţat reciproc şi au evoluat împreună.

Vechea Civilizaţie Europeană a început odată cu apariţia economiei producătoare de alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidenţiat[1] prin complexul grâu-orz-oaie-capră-vite-porc care apare chiar înainte de 7000 î.Hr. pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în sudul Anatoliei, Siria, Palestina, Orientul Apropiat, în bazinul Dunării Inferioare, în România şi în întreaga regiune Balcanică. Pe această arie extinsă au existat schimburi şi influenţe reciproce, dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe, care prin realizări distincte se unifică într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în Europa de nord şi vest. In jurul anului 6500 î.Hr., în Vechea Europă, a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei originale fără legătură cu migraţia şi transferul. La sfârşitul mileniului al VII-lea î.Hr., în sud-estul Europei şi în centrul Anatoliei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele două mari regiuni fiind făcut permanent pe „podul” de insule din Marea Egee.

Mii de ani de istorie românească ce aparţin Neoliticului, transced prin vestigii[2]: Cultura Starcevo-Criş (6.400-6.200 î.Hr.)[3], excepţionala cultură Gumnelniţa (din Bărăgan pînă în Grecia continentală), spectaculoasa ceramică policromă specifică culturii Cucuteni, apare în săpăturile arheologice din Moldova pînă în Ucraina, precum şi Vădastra, Hamangia, Petreşti, Boian, Pre-Cucuteni, Tiszpolgar, Bodrogkeresztur, Horodiştea-Ierbiceni [4].

Pe teritoriul Romaniei, cultura Cucuteni reprezintă una dintre cele mai importante civilizaţii a Europei vechi, constituind continuarea pe o treaptă superioară a ultimei faze de evoluţie a culturii Precucuteni, la care s-au adăugat unele influenţe ale culturilor Petreşti şi Gumelniţa.

Remarcată în primul rând prin ceramica pictată[5] cu motive în formă de spirală, meandre sau cercuri, culorile predilecte aplicate înainte de ardere fiind albul, roşul şi negrul-ciocolatiu, cultura Cucuteni durează aproximativ un mileniu (3600-2500 î.Hr.)[6].

Însuşirile economico spirituale specific predominante cucutenilor sunt evidenţiate de prezenţa unui mare număr de statuete antropomorfe şi zoomorfe de lut ars sau ronde-bosse, precum si ale bijuteriilor.

Până către anul 5000 î.Hr., s-a cristalizat cultura “veche europeană“, cu variantele sale regionale, şi prezintă tradiţii semnificative în arta ceramicii, arhitectură, organizarea cultică, instituţiile de conducere, o scriere rudimentară şi specializări meşteşugăreşti

Urme de prezenţă umană aparţinând culturii Cucuteni ca entitate economico-cultural-teritorială au fost datate în mileniul IV î.Hr., într-o arie ce se întinde între nord-vestul Balcanilor şi Nistru, purtătorii acestei culturi asigurând cea mai timpurie răspândire în această parte a Europei a economiei care avea la bază creşterea animalelor şi cultivarea plantelor.

Alături de urme arheologice obişnuite pentru aşezările[7] caracteristice acestei culturi, au mai fost descoperite numeroase urme de arsuri şi depuneri de cenuşă în amestec cu lemn carbonizat ce atestă, activităţi umane soldate de arderea cantităţilor mari de lemn şi folosirea recipientelor ceramice.

Săpăturile[8] în cunoscutele aşezări de la Cucuteni, de pe dealul Cetăţuia şi Dâmbul Morii, au permis o îmbunătăţire[9] a periodizării clasice a culturii Cucuteni, cu unele etape bine determinate stratigrafic şi stilistic. De asemenea, rezultate deosebite s-au obţinut şi în legatură cu modul de viaţă al purtătorilor culturii Cucuteni, descoperindu-se peste 30 de locuinţe, dintre care unele aveau platforma de piatra, primele cunoscute atunci pentru epoca neolitică din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Date deosebite s-au obţinut şi în legatură cu sistemul de fortificaţie[10] al aşezărilor cucuteniene, la Cucuteni-Cetăţuia înregistrându-se, în faza B, prezenţa unui şanţ cu val şi contraval de pământ, placate cu lespezi de piatra, sistem unic pentru aceea epoca, singurul de acest tip cunoscut în România pâna astăzi.

Elemente ale culturilor din Neolitic, respectiv Starcevo-Criş şi Cucuteni, au fost descoperite în staţiunile arheologice de la Lunca, Oglinzi şi Ţolici (din jud. Neamţ) Cucuieţi, (jud. Bacău), unde arheologii, investigând consistente depuneri neolitice aflate în vecinătatea imediată a unor izvoare de apă sărată, au perceput că staţiunile respective au avut cu precădere rosturi economico productive, şi anume acelea de a obţine sarea solidă prin fierberea apei sărate[11].

Totodată, în perimetrul acestor staţiuni au fost descoperite numeroase fragmente de vase ceramice[12], printre care se remarcă sute de fragmente de la aşa-zisele briquetage – recipiente ceramice de mici dimensiuni, de formă conică, cu piedestal discoidal.

Prezenţa acestor resturi de recipiente indică existenta unei tehnologii de obţinere a sării solide în calupuri de formă conică cu vârful rotunjit, fiind de dimensiuni aproximativ egale.

Analizând complexitatea acestui proces tehnologic, pare puţin probabil că oamenii din perioada preistorică evaporau apa sărată şi o transformau în calupuri de sare solidă pentru consumul propriu. Le-ar fi fost mult mai uşor să folosească în acest scop slatina lichidă[13], aşa cum ea se găseşte în izvoare[14]. Extrem de rar oamenii sunt preocupaţi de obţinerea din slatină a sării solide. Atunci însă când recurg la acest procedeu, ei nu încearcă să o transforme în calupuri, utilizând doar sarea-praf. În aceste condiţii, cea mai plauzibilă interpretare a calupurilor de sare pare a fi aceea că ele erau destinate transportării în teritorii situate la distanţe relativ mari de sursele de sare, în locuri unde sarea nu există. După cum indică forma şi dimensiunile briquetagelor, se urmărea obţinerea unor calupuri de sare identice ca formă, dimensiuni şi greutate. Se poate admite că această uniformitate avea ca scop folosirea sării pentru nişte tranzacţii uşor cuantificabile. În acest sens, poate fi invocat faptul că sarea, în perioade diferite şi în teritoriile cele mai îndepărtate, juca adesea rolul monedei de schimb.

Infiltrările populaţiilor indo-europene patriarhale şi pastorale dinspre răsarit în Europa central-estică au condus la o hibridare treptată a două culturi şi sisteme diferite, fără a se distruge culturile autohtone. Noii veniţi, în valuri succesive, din punct de vedere numeric, erau inferiori şi nu aveau forţa şi interesul să-i elimine pe băştinaşi.

Culturile neolitice de pe teritoriul României au asimilat, la rândul lor, elemente materiale şi spirituale de la noii veniţi, generând trei mari complexe culturale[15]: Horodiştea- Folteşti (în Moldova şi nord-estul Munteniei), Cernavodă (în Dobrogea şi Câmpia Munteniei), şi Coţofeni-Bodrog (în Oltenia şi arealul intracarpatic)[16]. Pentru această perioadă, caracteristice sunt vasele ceramice globulare cu tortiţe mediane şi vasele cu gură largă, fără a fi eliminate total vasele din culturile neolitice anterioare. Alături de aceste vase pictate, în arealul culturilor eneolitice au fost descoperite şi vase ornamentate cu şnur. Vasele cu asemenea ornamente, “cu şnur,” se întâlnesc pe o largă arie (România, sudul Ucrainei, Bulgaria, sudul Poloniei, Cehia, Slovacia şi sudul Germaniei), ceea ce confirmă ipoteza că filonul culturilor neolitice era dominant. In spaţiul românesc, se constată şi o influenţă sudică, care produce schimbări importante în credinţele oamenilor, lumea subpământeană a morţilor fiind înlocuită cu una cerească, a spiritelor.

Este cunoscut faptul ca o imagine asupra unei civilizaţii preistorice comportă, pe lângă cunoaşterea directă a unor elemente materiale oferite de arheologie, şi o imaginaţie la care vizitatorul, mai mult sau mai puţin cunoscător al acestor civilizaţii, face apel atunci când încearcă să-şi explice cum trăiau acei oameni, cum realizau şi cum utilizau uneltele, cum se îmbrăcau, ce si cum mâncau, cum cultivau pământul, cum vânau etc.

Pornind de la ideea ca existenţa umană este însoţită pe toată durata evoluţiei ei de aspecte care au creat fundamentul ştiinţei economice de astăzi, putem aprecia că civilizaţiile Neoliticului romanesc au avut cu adevărat o viaţă economică, tumultuoasă, specifică acelor vremuri, ce a permis specializarea şi odată cu aceasta intensificarea schimbului.

Organizarea sociala în aşezări fortificate, care – prin stadiul preurban atins – poate rivaliza cu stralucitele manifestari din Orient, impune, pe de o parte, luarea în considerare a elementelor de acumulare şi alocare a diferitelor tipuri de resurse : hrana, arme, unelte etc, pe de altă parte asigură desfăşurarea activităţilor meşteşugăreşti casnice (tesut, olarit, prelucrarea pieilor ,a lemnului, confectionare de unelte) şi nu în ultimul rând schimbul, cu precădere trocul.

In aria de răspândire a culturii Cucuteni în Moldova şi sud-estul Transilvaniei se cunosc[17] 11 complexe în cadrul cărora s-au descoperit resturi de cuptoare simple (monocameră). Cuptoarele evoluate se aflau grupate în afara aşezări lor (GIăvăneştii Vechi, Tarniţa)[18] atestând existenţa unor zone cu destinaţie specială pentru producerea de ceramică, evidenţiind că olăritul se desprinde de activităţile casnice, devenind un meşteşug în sine[19]. Desprinderea olarilor, ca meşteri în sine, din cadrul comunităţilor, poate fi gândită[20] şi ca o separare pe operaţii a acestora (manufacturare şi decorare, iar alţii de ardere).

Dezvoltarea schimbului de bunuri a condus implicit la dezvoltarea comerţului[21].

Nevoia tot mai acută pentru a simplifica şi uşura schimburile a fost premisa apariţiei anumitor etaloane[22], aşa-numitele mărfuri-echivalent[23]. S-au descoperit[24] şi identificat o mulţime de astfel de obiecte-echivalent sau etaloane premonetare[25] (armele, obiectele casnice, dinţii de mistreţ, de delfin şi de elefant, scoici[26], blănuri, ceai, tutun, sare, grâu, peşte uscat, vite[27], vin, argilă, ceramica etc).

Ceramica pictată vine sa completeze ideea de schimb (ceramică pentru pigmenţi[28]), precum şi cea de estetic şi de confort, care fără îndoială era apanajul menajelor “de vază” ale comunităţii, ca să nu mai spunem că deţinerea podoabelor întăreau poziţia deţinătorilor/purtătorilor, sau erau embleme ale puterii, dintre care cea mai cunoscută[29] este „Sceptrul de la Casimcea”, cioplit în forma unui cap de cal.

Printre cele mai importante piese din epoca neoeneolitica, notam[30] un important tezaur de obiecte de podoaba, din cultura Cucuteni A, descoperit la Brad, expus în prima vitrina. Importantul tezaur este compus, din peste 480 piese de podoaba, din metal si os si constituie cel mai mare, ca numar de piese, din aria culturilor neoeneolitice din tara noastra si printre putinele din sud-estul Europei.

Creşterea animalelor, cultivarea cerealelor, activităţi clar identificate prin atestări arheologice( vase cu urme de cereale), sunt generatoare de acte economice, existând opinii conform cărora dezvoltarea agriculturii a fost motorul dezvoltării umane[31].

De la un moment dat al evoluţiei lor istorice, majoritatea culturilor neolitice au descoperit proceduri şi tehnologii specifice pentru extragerea şi prelucrarea anumitor zăcăminte (sare, metale). Este şi cazul civilizaţiilor neolitice de pe teritoriul ţării noastre.

Dacă pentru sare am făcut câteva precizări în privinţa modului de obţinere, se cuvine să aducem argumente şi pentru metalul preţios din care sunt confecţionaţi idolii şi bijuteriile a cărui puritate “de laborator” nu ar trebui să ne mire: primul aur folosit de om provenea din zăcămintele aurifere prezente şi acum în albia anumitor râuri. Iar, după cum se ştie, spre deosebire de aurul scos din măruntaiele Pământului, cel recoltat din nisipurile aurifere este întotdeauna deosebit de pur.

Această cultură este „o candela ce abia pâlpăe în bezna multimilenara a omenirii[32]. Nu s-a pastrat de la cucutenieni o scriere, dar obiectele vorbesc mai mult decat ar putea sa o faca vreodata cuvintele.

De aceea, în tematica “istoria aurului” a Bancii Naţionale a României, a fost pusă în circulaţie moneda de 10 lei[33] dedicata Tezaurului de la Cucuteni.


[1] Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, Bucureşti, 1989, p. 51

[2] sînt doar cîteva dintre excepţionalele relicve reunite, peste milenii, în expoziţia „Zorii Europei, Marile culturi neolitice ale României”, de la Olten, Elveţia.

[3] marchează debutul Neoliticului pentru o bună parte a teritoriului european

[4] Vasile Surcel http://zoom.jurnalul.ro/stire-zoom-plus/invazie-neolitica-in-elvetia-315849.html

[5] Unele reprezentări antropomorfe pictate, deşi sunt schematizate, conferă ceramicii o valoare artistică incontestabilă.

[6] http://piatra-neamt.info/referate/files/Muzeul_de_Istorie.doc

[7] prima asezare preistorica, anume asezarea de pe dealul Holm de la Habasesti, jud. Iasi, apartinând primei faze a culturii Cucuteni. Aici au fost descoperite 44 de locuinte si peste 100 de gropi si anexe gospodaresti.

[8] sub conducerea profesorilor Mircea Petrescu-Dîmbovita si Marin Dinu.

[9] http://arts.iasi.roedu.net/cucuteni/tabara/2004/index.html

[10] http://www.neamt.ro/Info_utile/Obiective/Cetatea_Batca.htm

[11] Valeriu Cavruc, Gheorghe Dumitroaia- Vestigii arheologice privind exploatarea sării pe teritoriul României în perioada neo-eneolitică

[12] ceramica, unelte si impungatoare din os, aschii din silex si numeroase fragmente ceramice apartinand epocii neolitice, culturii Cucuteni, fazei B http://comunastraoane.ro/istoric-straoane.php

[13] Şi în prezent, în mediul rural, acolo unde există izvoare de slatină, de cele mai multe ori, oamenii o folosesc ca atare pentru nevoile lor gospodăreşti (gătitul mâncării, conservarea slăninii, muratul legumelor, stropitul fânului, tratamente medicale etc.).

[14] idem 11

[15] http

[16] Nestor, Ion, Zaharia, Eugenia, Sur la période de transition du neolithique a l’age du bronze dans l’aire des civilisations de Cucuteni et de Gumelniţa, în Dacia, 12, 1968, p. 17-44; Dinu, Marin, Quelques considérations sur la période de transition du néolithique a l’age du bronze sur le teritoire de la Moldavie, în Dacia, 12, 1968, p. 129-140; Berciu, Dumitru, Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina noilor cercetări, Bucureşti, 1961, p. 86-93, 173-190; Gordon-Childe, V., Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966, p. 82-115; Idem, De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967, p. 60-76; Mellaart, J., Prehistory of Anatolia and its Relations with the Balkans, în Studia Balcanica, art. 5, 1971, p. 119-137; Niţu, A., Reprezentările zoomorfe plastice pe ceramica neo-eneolitică carpato-dunăreană, în Arheologia Moldovei, nr. VII, 1972, p. 9-96; Mongait, A., L., Arheologiia Zapadnoi Evropî. Kamenîi vek, Moscova, 1973, p. 195-247, 272-292; Mansuelli, C., A., Civilizaţiile Europei vechi , Bucureşti, 1978, vol. I, p. 64-109; Marinescu-Bîlcu, S., Unele aspecte ale legăturilor dintre neo-eneoliticul românesc şi culturile egeice şi microasiatice, în Pontica, nr. XIII, 1981, p. 57-65; Cucoş, ªt., Câteva consideraţii cu privire la sfârşitul culturii Cucuteni, în Carpica, nr. XVII, 1985, p. 33-40;

[17] E. Comşa, Caracteristicile şi însemnatmea cuptoarelor de ars oale din aria culturii Cuculteni-Ariuşd, în SC!VA. 27.1,1976

[18] S. Antonescu, Săpăturile arhealogice de la Tarnira, În Catpica, II, 1976, apud Anghel Dan, Implicaţii economice şi sociale ale producţiei de ceramică în epoca neo-eneolitică http://civa.uv.ro

[19] Această ipoteză este susţinută în special de cantitatea mare de cunoştiinţe tehnice şi experienţă necesare pentru confecţionarea veselei de lux, decorarea ci, în special cea realizată prin pictare precum şi controlarea armosferei de ardere din interiorul cuptorului.

[20] L.Ellis, Cultural boundries ami the hwnall behaviour, method, theory and tate neolithic ceramic produclion in the Carpatian-Polltic region, Piatra Neamţ, 1996.

[21] Iacob Vladuţ, Falsul de monedă genertor de dezechilbru monetar, în vol IV Congres ARA, Sibiu, 2009

[22] Dobrotă Mihai (&colab)-Dictionar de economie, Ed. Economica, Bucuresti, 1999

[23] Radu Negrea, Moneda. De la scoicile – monedă la cecul electronic, ed. Albatros, 1988, pag. 13-17

[24] idem 18, pag. 51

[25] Se pare că într-o anumită perioadă a istoriei chiar şi omul a devenit obiect de schimb, culoarea pielii, vârsta, sexul, constituţia, aptitudinile fiind luate drept etalon de valoare. Intre obiectele folosite ca mijloc de plata se numara si orezul (China), dinti de catel (in Noua Guinee), unelte in miniatura (China), bucati de quart, discuri de metal (în Tibet) sau discuri de piatra in insula Yap.

[26] Utilitatea scoicilor a fost relevată mai ales de popoarele care şi-au dus existenţa în vecinătatea mărilor şi a oceanelor deoarece: se utilizau pentru a confecţiona diverse obiecte casnice, cuţite, ace, cârlige; erau preţioase, putând alcătui frumoase bijuterii şi podoabe; erau relativ dure, uşor de transportat, păstrat, schimbat şi tezaurizat; de asemenea, „cunoscătorii” puteau lesne să le transforme, modifice sau să le falsifice.

[27] Vitele au fost însă pentru popoarele cu o existenţă continentală, terestră, departe de binefacerile oceanului, etalonul în schimburile lor. Iată de pildă că în Etiopia în schimbul miresei se ofereau până la 38 de capete de vită

[28] Anghel Dan, op cit. p.4

[29] http://www.scribd.com/doc/POPORUL-ROMAN-Continua-Tor-Al-Civilizatiei-Neolitice-Europene

[30] http://museum.ici.ro/moldova/roman/romanian/sectia_istorie.htm

[31] Istoricul antic Diodor 80-29 i.Hr: „Agricultura a scos omul din salbaticie”

[32] http://www.romanialibera.ro/a135057/cucuteni-prima-civilizatie-europeana.html

[33] Incepand cu data de 16 octombrie 2006, Banca Nationala a Romaniei a pus in circulatie o moneda din aur, cu o valoare nominala de 10 lei, in conformitate cu prevederile Legii nr. 312/2004 privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei. Emisiunea este dedicata Tezaurului de la Cucuteni si face parte din ciclul tematic „Istoria aurului”.
Moneda, cu titlul 999/1000, este de forma rotunda, are greutatea de 1,224 grame, diametrul de 13,92 mm si are marginea zimtata. Aversul contine, in jumatatea superioara, valoarea nominala „10 LEI” si stema Romaniei, iar in partea inferioara, o aplica de harnasament din tezaurul de la Cucuteni si inscriptia „ROMANIA”. Reversul are postat, in plan central, o imagine de pe obrazarul coifului de aur din tezaurul de la Cucuteni si textul circular „TEZAURUL CUCUTENI BAICENI”.


Abstract

Following the natural evolution of various relations of production and exchange between people, money was, is and will still remain the most important engine of world. The forgery of any type, especially that regarding currency, is an antisocial acts that can “effectively” disturb the financial system, individuals and legal entities, even the payment and consumer credits system. This is why counterfeit banknotes, coins and other values is more and more frequently associated to the term of „organized crime”.

1.Evoluţia monetară

Pentru a ajunge la formele pe care le îmbracă astăzi, banii au trecut de-a lungul istoriei prin mai multe stadii de dezvoltare[1], desprinzându-se din sfera celorlalte mărfuri şi luându-şi rolul de echivalent general.

Forma „bani” a valorii nu a fost cunoscută, în comuna primitivă[2]. Mijloacele de producţie şi produsele muncii erau în proprietatea comună a obştii arhaice, fără să fie transformate în mărfuri[3] care să facă obiectul troc-ului cum s-a întâmplat odată cu descompunerea comunei primitive ca efect al diviziunii muncii şi al apariţiei surplusului şi al deficitului de anumite bunuri. Trocul şi-a pierdut din utilitate, însă nu a dispărut cu totul niciodată, el rămânând forma de schimb cea mai larg cunoscută şi practicată fiind şi astăzi un mijloc de schimb destul de frecvent utilizat.

Dezvoltarea schimbului de bunuri a condus implicit la dezvoltarea comerţului. Nevoia tot mai acută pentru a simplifica şi uşura schimburile a fost premisa apariţiei anumitor etaloane[4], aşa-numitele mărfuri-echivalent[5]. S-au descoperit[6] şi identificat o mulţime de astfel de obiecte-echivalent sau etaloane premonetare[7] (armele, obiectele casnice, dinţii de mistreţ, de delfin şi de elefant, scoici[8], blănuri, ceai, tutu, sar, grâu, peşte uscat, vite[9], vin, argilă, ceramica etc).

Trecerea de la schimbul direct în natură, de pe o marfă pe alta, la monedă a fost destul de sinuoasă şi destul de îndelungată. Epoca metalului ajunge să răstoarne tradiţia folosirii obiectelor premonetare în intermedierea din cadrul schimburilor. Metalul a fost preferat pentru calitatea constantă şi pentru uşurinţa în prelucrare, divizare, transport şi de depozitare. Totuşi , metalele nepreţioase – cuprul, fierul, bronzul, plumbul[10]– ca mijloc de schimb, (fiind corozive, având greutăţi prea mari, etc), nu au satisfăcut omenirea pe deplin, marele rol de echivalent de schimb revenind aurului si argintului[11].

Revoluţia monetară a fost însă marcată de apariţia[12] monedei lenticulare[13] care are formă de disc, plată şi bătută. Ea cumulează pentru prima dată mai multe funcţii: măsură a valorii, mijloc de circulaţie, postura de mijloc de plată, şi, tot ea este cea care stabileşte identitatea etnică şi teritorială, poziţia economică, politică, militară şi blazonul emitentului în sistemul politico-economic al timpului, creând o poziţie privilegiată în societate celor care o deţineau, inclusiv persoanelor specializate în confecţionarea[14] sau fabricarea acesteia. Totodată permite o activitate mult simplificată a celor care o intermediază sau o tezaurizează. Existenţa în circulaţie a acestui nou etalon monetar favorizează şi apariţia infractorilor specializaţi in furt şi fals.

Dreptul de a bate (emite) monedă a fost, de la începutul secolului al XIV-lea, odată cu formarea statelor moderne, un atribut exclusiv al conducătorilor, iar, ulterior, în puterea statului, ca unică autoritate în stare să emită monedă.

Acumulările de capitaluri, marile descoperiri geografice, dezvoltarea continuă a comerţului şi mondializarea relaţiilor economico-sociale au generat un nou suflu în materie de circulaţie a banilor – în marile oraşe, (Veneţia, Florenţa, Viena, Paris, Londra etc), puternice centre comerciale, apar şi se dezvoltă treptat băncile[15].

Cele mai temerare euforii financiare, dar şi momentele de panica monetară sunt atribuite[16] secolului al XVI-lea, când utilizarea monedelor de metal, lovită de handicapuri diverse (uzarea excesivă, conţinutul dubios de metale preţioase, falsificarea acestora), a indus apariţia sistemelor organizate, responsabile, pentru coordonarea şi controlarea circulaţiei banilor, a emiterii lor, care să ţină în acelaşi timp şi frâiele sistemului financiar.

Epoca banilor de metal preţios începe să apună odată cu apariţia şi intrarea în circulaţie banilor de hârtie[17]bancnota – bani care se bucura de anumite avantaje[18] incontestabile.

Viteza cu care s-au dezvoltat relaţiile comerciale precum şi avântul raporturilor băneşti între diverşi agenţi economici au impus o reală diversificare a mijloacelor de plată[19], dar odată cu acestea şi o simplificare a acestora. Spre exemplu : moneda scripturală de o mare utilizare şi la fel de mare varietate de forme sub care se prezintă (titluri de credit, cecuri, cambii), banii electronici[20] (cunoscuti ca e-gold, e-money, electronic cash, electronic currency, digital money, digital cash sau digital currency).

2. Scurtă istorie a banilor pe teritoriul României

Schimbul monetar[21] pe actualul[22] teritoriu al ţării noastre apare la sfârşitul epocii bronzului[23]. Procesul de adoptare a monedei metalice a fost destul de rapid şi a fost stimulat de contactul puternic cu oraşele elene de la Marea Neagră

Drahma de la Istros (cca. 480 î.Cr.) este cea mai veche emisiune monetară din spaţiul românesc. Mai circulă: stateri[24] şi tetradrahme, kosoni[25], denari imperiali romani[26] (sec. al II-lea î.Cr) etc. Pătrunderea monedei romane continuă în spaţiul fostei provincii Dacia şi în zonele extracarpatice adiacente şi după retragerea administraţiei şi armatei romane de la nord de Dunăre (271 d.Cr.).

Moneda bizantină[27], la îceputul evului mediu, preia funcţia de instrument de schimb în ţinuturile româneşti, rol îndeplinit până în secolul al XIV-lea. După anul 1000, tot aici au început să circule şi monedele statelor suverane vecine.

Primele[28] monede ale Ţării Româneşti (1364-1377), erau de argint şi se numeau ducaţi – cele mai mari, dinari – cele mijlocii şi bani – cele mărunte. În Moldova[29], primele monede – groşii de argint – au circulat intre anii 1378-1394. Monetăria transilvăneană[30] funcţionează de la începutul secolului al XIV-lea, dar Transilvania a emis monedă proprie ca Principat autonom sub suzeranitate otomană între anii 1551-1690, apoi sub suzeranitate austriacă, între 1690-1780.

În secolul al XVII-lea, circulaţia monetară în Ţările Române a fost dominată de talerul-leu[31] al Ţărilor de Jos, monedă care pătrunde rapid şi adânc în economia Principatelor[32], dar şi în mentalitatea colectivă. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, după dispariţia lui din circulaţie, talerul-leu a devenit monedă de calcul. Denumirea s-a încetăţenit într-atât încât, la 1867[33] a devenit unitatea monetară a Principatelor Unite (Ţara Românească şi Moldova). Leul a devenit moneda naţională la 3 martie 1870, fiind împărţit în 100 de bani[34].

Unirea Principatelor a determinat instituirea sistemului monetar unic la nivel naţional, cu o monedă purtând denumirea de romanat, cu subdiviziunile: banul (1/10) şi centima (1/100).

Primele bancnote româneşti – biletele ipotecare[35] (emisiunea lor a fost garantată prin valoarea moşiilor la data respectivă) a generat o adevărată revoluţie în toate domeniile de activitate, având rolul de a fi impulsionat preocupările băncilor, circulaţia mărfurilor şi a schimburilor comerciale. Ele au circulat până în 1912.

Primul război mondial a fost cel care a desfiinţat emisiunile de monedă din metale preţioase[36] (aur şi argint[37]), acestea devenind excepţii şi fiind practicate numai cu ocazia unor evenimente cu totul deosebite din viaţa ţării.

Având în vedere că fenomenul infracţional al falsului de monedă priveşte şi afectează întreaga comunitate internaţională şi că numeroasele abuzuri şi falsuri monetare produse atât în timpul, cât şi după primul război mondial în scopul fraudării[38] şi al destabilizării unor state, în 1929 la Geneva, în cadrul unei conferinţe, a peste 30 de state a fost adoptată Convenţia asupra falsificărilor de monedă[39], acesta intrând în vigoare în februarie 1931.

Al doilea război mondial, pe lângă toate ororile pe care le-a produs, a însemnat de asemenea şi un cataclism economic, o sărăcire a populaţiei în toată Europa. Acest dezastru şi-a pus amprenta şi asupra circulaţiei monetare[40] din România. Inflaţia, preţurile exorbitante şi posibilităţile cu totul limitate ale populaţiei au dus la o creştere considerabilă a infracţionalităţii monetare. Totuşi, această perioadă a fost marcată de numeroase reforme monetare, însă necunoaşterea de către populaţie a caracteristicilor noilor monede a favorizat încă o dată falsul.

În ţările comuniste, deci şi în România, a fost mult diminuată circulaţia bancnotelor străine, atât de restrânsă încât operaţiunile cu mijloace de plată străine sau deţinerea acestora era pedepsită de lege. Pe de altă parte era imposibilă folosirea lor chiar şi pe plan extern. Această situaţie a făcut ca în menţionata perioadă contrafacerea sau falsificarea de bancnote străine să nu prezinte aproape deloc interes.

Odată cu anul 1990, Europa Centrală şi de Est începe să se reintegreze în procesul de liberă circulaţie a mărfurilor, a persoanelor şi a valorilor cu toate consecinţele ce decurg din aceasta asupra cursului monetar. Deţinerea şi operarea cu mijloace de plată străine nu mai constituie acum infracţiune, iar libera circulaţie a persoanelor determină şi intensifică libertatea de mişcare a monedelor străine.

Dat fiind faptul că moneda românească s-a depreciat în continuu, ea nu a mai constituit un mijloc de tezaurizare, aceasta circulând permanent. Obiect al tezaurizării au început să-l formeze bunuri sau valori apreciate ca fiind stabile sau cotate mai bine în viitor. Atenţia românilor se îndreaptă tot mai mult spre monedele străine, monede care se bucură de stabilitate şi care au tendinţa unor creşteri continue în comparaţie cu monedele naţionale.

3. Evoluţia fraudelor monetare şi a falsului de bani.

Prin fals se înţeleg mai multe lucruri, şi anume: „ceva contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat, care are numai aparenţa adevărului, neautentic, artificial”[41]; „denaturare/ denaturat, înşelare/ înşelător, contrafacere/ contrafăcut, plăsmuire, deformare, escamotare, neautentic, artificial, neadevărat, fabricat, schimbat, alterat, prefăcut, simulat, mincinos, făţarnic, ipocrit, înşelător, perfid, viclean, şiret”[42]; „ceva care se pretinde a fi altceva decât este el în realitate” [43].

În Comuna Primitivă şi ulterior în Antichitate, falsificarea era o modalitate frecvent utilizată de anumite persoane pentru a avea acces la bunurile economice. Motivele: lipsa reglementărilor în domeniu, a unor instrumente adecvate şi mai ales a instituţiilor care să acţioneze, să controleze şi să sancţioneze pe numeroşii falsificatori şi escroci.

Intermediarii în procesul de schimb, obiectele premonetare, cum au fost argila, ceramica, scoicile şi altele, puteau fi foarte uşor modificate prin diverse modalităţi de fasonare, vopsire, şlefuire. Apariţia monedei lenticulare nu a redus încercările de falsificare, de contrafacere, ci, dimpotrivă, falsurile s-au înmulţit şi perfecţionat, primii autori de bani falşi fiind persoane fizice, care operau izolat şi artizanal, cu mijloace rudimentare şi pe o scară restrânsă, cu motivaţii diferite şi consecinţe diferite. Acestora le-au urmat autorii de mari falsuri.

Numeroasele falsuri şi contrafaceri, precum şi mulţimea celor înşelaţi, au condus la primele reglementări oficiale (Grecia, Roma şi Orientul Antic) care acordau numai statului dreptul de a bate monedă, precum şi la apariţia a numeroase legi prin care cei deprinşi cu „arta” contrafacerilor monetare erau drastic pedepsiţi, cum ar fi „Lex Cornelia de Falsis[44]”.

Interesant este faptul că multe din marile fraude monetare au fost promovate chiar de către emitenţi[45]. În această situaţie s-a aflat conducătorul Atenei, Hippias, care a domnit intre 527 – 510 î. Hr. şi care a fost autorul retragerii de pe piaţă a monedelor aflate în circulaţie[46]. După opinia noastră acesta poate fi considerat precursorul practicilor legate de abuzurile monetare, de acoperire a deficitelor de producţie a mărfurilor prin creşterea masei banilor sau a volumului de numerar în circulaţie, procedee, care alături de alţi factori duc la inflaţie şi depreciere monetară.

Circulaţia unor monede false a fost atestată[47] atât în Dacia din perioada de dinaintea ocupaţiei romane, (fapt dovedit de descoperirea a patru ştanţe cu care se băteau monede romane) cât şi în timpul dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal (monede geto – dacice, care imitau aproape perfect monedele romanice). Modalităţile de falsificare continuă să existe în timpul Imperiului Roman, precum şi în perioada feudalismului[48] când circulau în concomitent[49] monede de argint şi bronz (bilon[50]), având aceeaşi valoare, mărime şi chiar tipologie, metalul fiind însă cel care era diferit.

Utilizarea generalizată a monedei şi mai târziu a bancnotei[51], aduce după sine în majoritatea statelor lumii o creştere a fenomenului infracţional, manifestându-se chiar o internaţionalizare al falsificărilor (punerea în circulaţie de monedă contrafăcută), metodele evoluând tot mai mult, falsificatorii punându-şi la punct tehnici de imitare şi contrafacere din ce în ce mai performante.

Ruperea echilibrelor monetare, la începutul anilor ’20 când economia mondială a suferit o severă criză de reconversiune reflectând dificultatea de a readapta economia de război condiţiilor de pace, a favorizat apariţia falsurilor în masă ce au afectat si au provocat haos în multe state (Olanda, Portugalia, Germania, România). Aceste catastrofe care au afectat atât de puternic sistemele monetare[52], politico-economice din atât de multe ţări au dus la încheierea mai multor tratate şi convenţii[53] privitoare la stoparea acestui flagel, tocmai pentru adoptarea unei legislaţii uniforme cu sancţiuni pe măsură.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu evidenţiază o situaţie mai bună în privinţa infracţiunilor de fals. Europa postbelică, secătuită de ororile războiului, se confrunta cu probleme extrem de serioase în privinţa falsificărilor din domeniul monetar. Monede ca lira engleză, dolarul american, pesetas-ul spaniol, moneda elveţiana, belgiana, olandeză, germană, cunosc o recrudesceţă a falsificării. Situaţia ajunsese cu atât mai acută cu cât falsul a fost ridicat la nivel de politică de stat[54] tocmai pentru a târî în mizerie economiile naţionale ale unor ţări importante ca putere din Europa (regimul hitlerist a tipărit 150 milioane de lire sterline urmărind ruinarea economiei Marii Britanii), şi chiar din alte zone ale lumii (cazul Spaniei pe al cărei teritoriu afacerile cu falsuri de bancnote prospera, găsindu-şi aici un mediu propice).

Urmând evoluţia generală a omenirii, odată cu perfecţionarea decontărilor fără numerar[55], hoţia în domeniu a ajuns de la „diligenţe şi tezaure” atacate la fraudele electronice (persoane numite hack-eri, interceptează tranzacţii comerciale şi decontări ori pur şi simplu sparg protecţii la calculatoarele băncilor). Celebrele urmăriri de convoaie monetare şi spargeri de bănci au rămas de domeniul trecutului şi al filmului de suspans. Astăzi, rareori hoţii de „clasă” se mai luptă cu grilaje, blindaje, sisteme de alarmă şi echipaje umane de pază şi protecţie. Mai marii lumii interlope au trecut la sustragerea din conturile bancare prin intermediul card-urilor contrafăcute[56] şi plasate în diferite părţi ale lumii, prefaţând tendinţa de globalizare oficială a falsurilor, contrafacerilor şi furturilor. Mai nou, în ţările în care internet-ul este la modă, furtul electronic este şi mai „acasă”.

4 Combaterea falsului de monedă şi a efectelor acestuia în România.

Principalul efect pe care îl provoacă falsul de monedă este creşterea masei monetare din care decurge inflaţia, unul dintre cele mai perverse dezechilibre marcoeconomice actuale.

Pe parcursul evoluţiei fenomenului monetar, inflaţia s-a manifestat întâi sub forma devalorizării voite[57] (falsificării) banilor metale preţioase (separarea conţinutului nominal al monedelor metalice, mai mare, de conţinutul lor real, mai mic, diminuat prin falsificări repetate şi pe căi diverse). A urmat inflaţia banilor de hârtie convertibili sau nu în aur, ajungând în forma cunoscută la această dată.

În plan social inflaţia erodează puternic economiile populaţiei, în contextul în care acestea nu sunt protejate prin dobânzi real pozitive, afectând mai grav categoriile de populaţie cu venituri fixe (pensionarii, bursierii, beneficiarii ajutoarelor sociale), comparativ cu alte categorii (salariaţi,, acţionari, proprietari), ale căror venituri evoluează în acelaşi sens cu inflaţia, dar de regula mai lent decât aceasta. Agenţii economici, sistemul bancar, investiţiile, poziţia financiara a statului, într-un cuvânt întreaga societate este puternic afectata în sens negativ de fenomenul inflatiei care erodeaza puterea de cumparare a monedei descurajând investitiile si cresterea economica.

În România, lupta împotriva inflaţiei reprezintă obiectivul principal pentru o creştere economica sustenabila pentru bunăstarea cetăţenilor[58], B.N.R fiind instituţia însărcinata prin lege(312/2004) în această direcţie.

B.N.R. si-a propus ţintirea directa a inflaţiei[59], care este privita drept o etapa superioara în stăpânirea fenomenului inflaţionist si parte integranta a procesului de convergenta economica cu tarile Uniunii Europene. Un rol esenţial în funcţionarea acestui regim revine ancorării anticipaţiilor inflaţioniste la nivelul obiectivului de inflaţie stabilit de banca centrala, şi stakeholders (guvern, sindicate, patronate, public).

Evoluţia fenomenului criminalităţii[60] economico-financiare se află în strânsă corelaţie cu dinamica întregului ansamblu economico-social, constituind o reflectare indirectă[61] a disfuncţionalităţii acestuia. Activitatea de prevenire şi combatere a criminalităţii a impus realizarea unei strategii globale care include măsuri economice, sociale, tehnico-organizatorice şi legislative referitoare la toate sferele economico-sociale[62].

În lupta împotriva criminalităţii organizate şi a corupţiei sunt angrenate instituţiile statului de drept cu responsabilităţi în realizarea, protejarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale României. Ministerul Public, pilonul principal[63] între instituţiile statului implicate în combaterea criminalităţii organizate[64], prin atribuţiile sale specifice are rolul de conducere şi coordonare a întregii activităţi de cercetare penală efectuată în scopul reprimării acestui fenomen infracţional.


[1] Maria Mureşean, Dumitru Mureşean, Istoria economiei, ed. Economică, Bucureşti, 2003

[2] Ion Vochescu, Vasile Berecheşan, Bancnota şi falsificatorii de bancnote, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1996, pag. 26

[3] Ion Lumperdean, Mihaela Salanţă, Istoria economiei, Cluj-Napoca, 2003, pag. 48-49

[4] Dobrotă Mihai (&colab)-Dictionar de economie, Ed. Economica, Bucuresti, 1999.

[5] Radu Negrea, Moneda. De la scoicile – monedă la cecul electronic, ed. Albatros, 1988, pag. 13-17

[6] idem 2, pag. 51

[7] Se pare că într-o anumită perioadă a istoriei chiar şi omul a devenit obiect de schimb, culoarea pielii, vârsta, sexul, constituţia, aptitudinile fiind luate drept etalon de valoare. Intre obiectele folosite ca mijloc de plata se număra si orezul (China), dinţi de căţel (in Noua Guinee), unelte in miniatura (China), bucăţi de quarţ, discuri de metal (în Tibet) sau discuri de piatra in insula Yap.

[8] Utilitatea scoicilor a fost relevată mai ales de popoarele care şi-au dus existenţa în vecinătatea mărilor şi a oceanelor deoarece: se utilizau pentru a confecţiona diverse obiecte casnice, cuţite, ace, cârlige; erau preţioase, putând alcătui frumoase bijuterii şi podoabe; erau relativ dure, uşor de transportat, păstrat, schimbat şi tezaurizat; de asemenea, „cunoscătorii” puteau lesne să le transforme, modifice sau să le falsifice.

[9] Vitele au fost însă pentru popoarele cu o existenţă continentală, terestră, departe de binefacerile oceanului, etalonul în schimburile lor. Iată de pilda că în Etiopia în schimbul miresei se ofereau până la 38 de capete de vită.

[10] Dorel Balăiţă, Metale folosite la confecţionarea monedelor, Onesti-Bacau, 2007, www.colectii.ro.

[11]Argumentele pentru utilizarea acestor metale se regăsesc în următoarele aspecte: a) nu sunt alterabile, păstrându-şi în timp valoarea; b) au aceeaşi omogenitate, puritate, duritate, indiferent de unde sunt extrase; c) sunt foarte uşor de divizat, exclusă fiind pierderea se valoare sau de puritate; d) sunt metale puternic maleabile, realizându-se spre exemplu dintr-o uncie de aur (28, 3495 gr.) un fir lung de 90 de km; încorporează o valoare foarte mare într-un volum foarte mic; sunt uşor de transportat, de depozitat şi de păstrat; îngreunează destul de mult mijloacele şi modalităţile de falsificare, însă nu le exclud cu totul.

[12] Nu se poate stabili cu exactitudine unde şi când a apărut acest stil de monedă, nefiindu-i atribuit un inventator anume (nn).

[13] www.colectionarul-roman.ro/ştiri/153/istoria-monedei-(introducere-în-numismatică)

[14] Transmiterea cunoştinţelor cu privire la fabricarea monedei lenticulare se făcea unui număr restrâns de persoane, reprezentând un secret păstrat din generaţie în generaţie (nn).

[15] Este vorba de oraşe ale căror bănci ajung în situaţia de a credita marile case regale ale Europei. Printre Casele de Bancheri europene amintim: Fuggare, Coeur, Blanderon, bănci care devin finanţatoare sau intră în puterea dinastiilor aflate la guvernare în Europa.

[16] Bistriceanu Gheorghe, Mica enciclopedie de finanţe, moneda, asigurări – Vol. 1, Ed. Universitara, 2006

[17] După părerea cercetătorilor, cele dintâi emisiuni de bani de hârtie au văzut lumina tiparului (daca putem spune aşa) în China, fiind consemnate de Marco Polo la sfârşitul secolului al XIII-lea. Prima emisiune de astfel de bani de hârtie a fost realizata pe teritoriul S.U.A. în anul 1692, în timpul războiului împotriva Canadei, bani de hârtie fiind puşi în circulaţie si în cursul războiului pentru independenta (1775-1779). În Franţa, în 1716, bani de hârtie au devenit biletele de banca emise de John Law, prin suspendarea convertibilităţii lor în momentul în care afacerile bancare ale acestuia se apropiaseră de faliment. În Rusia, emisiunea de bani de hârtie a avut loc în 1769, iar în 1789, tot în Franţa, apăreau în circulaţie banii de hârtie cu curs forţat. Bancnotele Băncii Angliei si-au pierdut convertibilitatea în timpul războaielor napoleoniene, devenind bani de hârtie (C.C. Kiritescu – Sistemul bănesc al leului si precursorii lui, vol. I-III, 1964, 1967, 1971).

[18] Printre avantajele banilor de hârtie se pot aminti: emiterea lor in cantităţi care să exprime destul de clar şi la obiect cantitatea şi calitatea de valori create de o societate; posibilitatea uşoară de a fi înlocuiţi atunci când au ajuns într-o situaţie materială precară.

[19] Bistriceanu Gheorghe, op.cit., pag. 34

[20] Începând cu anul 1987 Parlamentul şi Consiliul Europei emit o serie de Directive şi Recomandări în domeniu, -Recomandare (87/598/EEC)din 1987, Directive 2000/46/EC şi 2000/28/EC. În anul 2000 în România apar primele ordonanţe şi legi referitoare direct şi indirect la plăţile electronice.

[22] Bistriceanu Gh, op.cit., pag. 52

[23] www.colectionarul-roman.ro/ştiri/153/istoria-monedei-(introducere-în-numismatică)

[24] C. Preda, În legătură cu circulaţia staterilor din Cyzic la Dunărea de Jos, în Pontica, 7, 1974, pp. 139-147

[25] Petolescu Carmen-Maria, Comoara regelui Koson, Bucureşti, 1998, pp. 1-23; Baida Doru, Monedele Dacilor, www.colectzii.ro

[26] www.monetariastatului.ro

[27] Costin C. Kiritescu, Sistemul bănesc al leului si precursorii lui, Bucuresti, 1997

[28] www.cimec.ro Aurel Vâlcu, Institutul de Memorie Culturală

[29] Bogdan Murgescu, Circulatia monetara în tarile Române în secolul al XVI-lea, Bucuresti, 1996.

[30] Botiş Sorina Apariţia bancnotelor în Transilvania şi circulaţia lor până la primul război mondial ; arta bancherilor, Teză de doctorat, ASE Bucuresti, 2003

[31] www.colectionarul-roman.ro/ştiri/153/istoria-monedei-(introducere-în-numismatică)

[32] Considerat precursorul viitoarei unităţi monetare româneşti, având o mare popularitate în epocă şi succes pe piata europeana a vremii, talerul a fost falsificat masiv în ateliere clandestine, dar si în ateliere oficiale. Astfel de falsuri au ajuns si în tarile Române (vezi Vlăduţ Iacob, op.cit).

[33] Guvernul român din vremea respectiva a comandat baterea monedelor, în valoare totala de 4 000 000 de lei, la fabricile Watt & Co. si Heaton din Birmingham (Anglia)

[34] www.leulgreu.ro/istoric_monetar

[35] Valeriu Dornescu, De la schimburile intertribale la denominarea leului, ultima moneda nationala a românilor, Iasi, 2005, apud www.leulgreu.ro/istoric_monetar

[36] C. Olaru, Contextul monetar internaţional al adoptării şi funcţionării sistemului devize aur în România, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, coord. M. Isărescu, Bucureşti, 1997, pp. 419-446

[37] H. Ozarchievici şi Şt. Ursachi, Evoluţia conţinutului de aur şi argint a leului şi influenţa sa asupra emisiunilor monetare româneşti din metale preţioase, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar modern românesc, coord. M. Isărescu, Bucureşti, 1997, pp. 394-401

[38] Ion Vochescu, Vasile Berecheşan, op.cit., pag. 45

[39] www.eurolex.ro, Convenţia de la Geneva privind stoparea falsificării de moneda din 20 aprilie 1929

[40] Costin Kiriţescu, Emilian Dobrescu Monedă. Mică enciclopedie, Ed. Expert, Bucureşti, 1998

[41] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Academiei, 2008

[42] Teofil Bolchiş şi Luminiţa Sâmbotin–Emba, Moneda Euro şi implicaţiile ei pe pieţele financiar-monetare, în „Finanţe, Credit, Contabilitate”, nr. 4, 1999, p. 27

[43] Frank Arnan, Arta falsificatorilor – falsificatorii artei, Ed. „Meridiane”, Bucureşti, 1970, pag. 5

[44] JB Moyle, The Institutes of Justinian, ediţia a cincea, Clarendon Press, Oxford, Anglia, 1913. Text original în Engleza:”The Lex Cornelia on forgery, otherwise called the statute of wills, inflicts penalties on all who shall write, seal, or read a forged will or other document, or shall substitute the same for the real original, or who shall nowingly and feloniously make, engrave, or use a false seal.” Selection and adaptation Copyright © Rex Pay 2000 (Lex Cornelia pe fals, altfel numit statut de testamente, inflicts toate sancţiunile pe care se scrie, sigiliu, sau va citi un fals sau un alt document, sau va înlocui în acelasi pentru real original, sau care se face cunoştinţa de cauza si criminala, grava, sau de a folosi o falsa sigiliu.)

[45] Vlăduţ-Severian Iacob, Protecţia şi siguranţa bancnotelor şi expertiza criminalistica a falsurilor de monedă. Evoluţii şi conţinut, Lucrare de Licenţă, UGB Brasov, 2009

[46] Baida Doru, Despre Falsuri din Antichitate, revista Colecţionarul Român, nr. 9/2007, p.6

[47] Preda Constantin, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998

[48] Ion Vochescu, Vasile Berecheşan, op. cit, pag. 39

[49] Această operaţiune era interpretată ca o falsificare oficială a monedelor puse în circulaţie spre a face faţă anumitor dificultăţi de ordin economico – financiar(nn).

[50]www.geocities.com/romaniancoins/–Billon: este un aliaj de cupru cu foarte puţin argint. O mare cantitate de monede de bilon au fost batute in Imperiul Roman. Sub aceeaşi denumire, de billon, este cunoscut si aliajul de plumb cu argint folosit pentru unele monede bizantine din secolul XI-XII.

[51] Muzeul B.N.R. – http://inetapp.bnr.ro./RO/ins/

[52] Frederic Teulon, Sistemul monetar internaţional, Institutul European, Iaşi, 1997, pag. 21

[53] idem 39.

[54] Ileana Răducanu şi Ştefan Stanciu, Falsificarea monedei şi posibilităţile de recunoaştere a falsurilor, în „Tribuna Economică”, nr. 9, 1996., p. 21

[55] Instrumentele de plată au stârnit, la fel ca banii palpabili, tangibili, tentaţia măsluirii şi înşelăciunii încă de la începutul folosirii lor.

[56] Gabriel Burlacu, Mafia cardurilor contrafăcute a stors din conturi până acum două milioane de dolari, 2001, p. 1

[57] C.Preda, op.cit.; www.cimec.ro

[58] Bogoi Dan, Birau Gh, Strategia ţintirii directe a inflaţiei, rev. Finanţe-provocările viitorului, nr.6/2007

[59] www.bnr.ro -Tinta de inflatie stabilita pentru anul 2009 este inferioara prognozei pentru anul 2008, de 3,8%, ceea ce demonstreaza continuarea procesului dezinflaţionist, insa este superioara comparativ cu anticipaţiile făcute de Comisia Nationala de Prognoza, de 3%. www.bnr.ro

[60] Bidu I. – Crima organizată transfrontalieră, Editura ANI, Bucureşti, 2004, pag. 36

[61] Banciu D. – Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2002, pag. 146

[62] Roghină Gheorghe, Impactul infracţionalităţii economice internaţionale asupra dezvoltării; Teza de doctorat, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, 2008

[63] Hurdubaie I. – Cooperarea judiciară europeană, Editura MAI, Bucureşti, 2003, pag. 111

[64] Potrivit Legii nr. 30/2003 privind Combaterea Criminalităţii Organizate, Ministerul Public obţine informaţii privind infracţiunile de criminalitate organizată şi mare corupţie de la Poliţia Română, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, SRI, SIE, SPP, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de la alte instituţii cu atribuţii în domeniu. Structurile specializate ale Ministerului Public cooperează cu structuri similare din alte ţări, precum şi cu organisme internaţionale abilitate în domeniul crimei organizate, Eurojust, Europol, Centrul S.E.C.I. şi Interpol

Articol publicat la lucrarile Congresului ARA Sibiu 2009